Înălțarea Domnului, numită în popor și „Ispas” vine cu numeroase tradiții în satul românesc. E un moment bun pentru a ajuta sufletele morților să se înalțe la cer, dar și pentru ca oamenii să ferească de sufletele care s-au rătăcit și s-au întors pe pământ în chip de strigoi. În același timp, plantele sunt folosite din nou în performarea unor ritualuri magice de protejare a casei și a gospodăriei. Călușarii pornesc și ei să cutreiere satele pentru a se pune împotriva frumoaselor Iele.
La granița dintre anotimpuri, Înălțarea Domnului mai e numită în popor și „Ispas” și se bucură de numeroase tradiții și superstiții. Ispas ar fi fost un personaj mitologic, martor al înălțării lui Iisus la cer, iar de Înălțare e bine să fii vesel, cu zâmbetul pe buze, deoarece Ispas era mereu binedispus.
Pentru ca lucrurile să meargă bine în timpul anului, în ziua de Înălțare oamenii nu dau sare din casă și nici nu lucrează deoarece ar putea înnebuni. Femeile dau de pomană pentru sufletele morților pâine de casă, ceapă verde și rachiu.
Pe de altă parte, în drumul lor spre cer spiritele morților s-ar putea rătăci și întorcându-se pe pământ ar putea face mult rău oamenilor, dar și animalelor din gospodărie. Pentru a se feri de acestea, în ziua de Ispas se sfințesc flori, ramuri de nuc și leuștean și se lovesc oamenii și animalele cu ele. Casele sunt și ele împodobite cu aceste ramuri pentru a putea fi ferite de trăsnet, dar și pentru a nu fi atacate de strigoaice.
Se culeg flori de alun care sunt folosite apoi atât ca leac pentru diverse boli, cât și ca ingredient în farmecele de dragoste.
Tot în această zi, în anumite zone din țară se făceau târguri de fete care erau îmbrăcate în rochii albe, lungi și își aduceau zestrea cu ele pentru ca tinerii să vină să le pețească.
Temutele Iele încep să își facă apariția și dansează în hore, lăsând pământul pârjolit în urma lor. De le auzi că te cheamă, bine ar fi să nu le răspunzi, căci s-ar putea să rămâi cu sechele fizice, să înnebunești sau chiar să mori.
În ceea ce privește numele lor, „Iele” este, de fapt, doar pronumele personal „ele”, deoarece numele lor nu e bine să fie rostit, tocmai pentru a nu le invoca. Pentru a le îndupleca oamenii le-au dat denumiri de laudă. Astfel, Ielele se mai cheamă și Zânele, Șoimanele, Vântoasele, Cele Frumoase, Cele Măiestre, Cele harnice.
Ielele sunt prezentate ca fiind niște femei atractive și ademenitoare. Nimeni nu poate rezista farmecelor lor. Frumoasele au obiceiul de a-i înnebuni pe tineri și pe voinici. Felul în care îi provoacă este specific unor femei
fatale care debordează de erotism și cunosc arta seducției.
Călușarii sunt cei care își practică jocul lor magico-terapeutic de la Înălțare până la Rusalii. Ei merg în toate satele și dorm doar sub acoperișul bisericilor pentru a se putea feri de Iele. Jocul lor secret îi poate salva de la moarte pe tinerii „luați de Iele”.
Surse: Antoaneta Olteanu, Calendarele poporului român, Irina Nicolau, Ghidul Sărbătorilor românești, Elena Airini-Alexandru, Ipostazele feminității în epica populară românească
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Astrosens și pe Google News
Vezi versiune mobil